luni, 29 februarie 2016

Sevă de mesteacăn

  Este aproape imposibil ca un om modern, al zilelor noastre, să se lase cu bună ştiinţă în braţele naturii şi să se simtă în siguranţă, să nu simtă frigul sau să-şi găsească hrana fără să o cultive. Cei mai curajoşi care se aventurează să facă asta o numesc supravieţuire, dar eu aş numi asta: A trăi! Este tot mai evident că Dumnezeu, în perfecta Lui creaţie i-a gândit omului locul cel mai bun în mijlocul creaţiei sale, un loc în care e posibil doar să întindă mâna şi să-şi ia ce-i trebuie, numai că noi din păcate am uitat cum se face asta, ne-am domesticit...
   Seva de mesteacăn este un bun exemplu de aliment-medicament luat direct din natură. Am tot citit despre multiplele ei valenţe şi cu bucuria unui copil care primeşte ceva ce şi-a dorit, am primit şi eu acest dulceag cadou al naturii. 

    Pentru a extrage seva i-am ales pe cei doi gardienii, mesteceni ceva mai bătrâni ce stau de o parte şi de alta a intrării pe vatra noastră.


   Cu bormaşina am făcut o gaură de 2,5 cm, cam la un metru înălţime de la sol, puţin orientată în sus. Iar copiii au confecţionat instrumentele necesare colectării sevei  din crenguţe de mesteacăn.






    În gaura făcută am introdus crenguţa, iar la capătul care intra în gaură am înfăşurat puţină sfoară de cânepă şi o parte din fir am lăsat-o de-a lungul băţului, asta pentru a sta mai fix  în gaură şi a mai opri din prelingerea sevei pe copac dar şi pentru a orienta mai uşor seva către găleţică.




    Cu aplauze de bucurie din partea mea şi a copiilor am asistat la miracolul naturii şi cu nerăbdare am aşteptat să se adune primele picături pentru a o putea gusta. Apă dulceagă şi cu gust de zăpadă (a constatat fetiţa mea). Din cele citite aici, aici sau aici am înţeles că seva este considerată panaceu universal, iar că durata curei este condiţionată doar de cantitatea de sevă colectată. În privinţa cantităţii ce trebuie colectată de la un copac, părerile sunt împărţite, de aceea eu o să mă ghidez de propria experienţă. Am colectat de la doi copaci câte un litru de sevă, mâine dimineaţa voi mai avea poate câte un litru şi voi închide rana cu un amestec de lut şi rumeguş. Apoi mă mut la şi alţi copaci prezenţi în grădina noastră.     


    Despre efectele sevei asupra mea şi a copiilor voi mai reveni aici să povestesc.
    Resursele naturii pentru noi sunt nelimitate, doar să avem timp şi dorinţă să ne oprim în loc pentru a le putea vedea şi apoi doar a întinde mâna şi a lua.

    Am revenit deci cu păreri după cura cu sevă de mesteacăn:
    Nu a fost chiar o cură, doar câteva zile am consumat această sevă, dar cu siguranţă i-am făcut un mare dar corpului meu. Faptul că nici măcar răceala de primăvară (căci toată iarna şi eu şi copiii am fost feriţi de ea) nu m-a prins poate că se datorează şi acestei seve.
     Concluzie: Gust bun, puritate 100% şi un tratament profilactic gratuit. Nu am reuşit însă să opresc curgerea sevei după ce am hotărât să nu mai iau. Am pus argilă cu rumeguş, plastelină, un cep din lemn. Dar nimic nu a oprit seva. Tot s-a mai scurs un firişor câteva zile, după care s-a oprit de la sine. Mi-a fost teamă că vor suferi copacii dar se pare că nu căci acum sunt plini de frunze. 


  Pentru cine îți dorește un astfel de copac în grădina sa, îl găsește la magazinul din Vatra Familiei EmiliAna la prețul de 15 lei bucata.

joi, 11 februarie 2016

Cartofi în paie şi straturi înălţate

    De la Anastasia am înţeles că singura hrană cu adevărat vie este cea crescută de mâna mea, impregnată de propria energie. Că doar plantele care mă cunosc (excepţie cele spontane) îmi pot oferi maximum lor de gust şi de nutrienţi. Când am comparat cele citite cu propria experinenţă mi-am amintit şi eu că cele mai gustoase fructe sau legume pe care le-am mâncat vreodată au fost cele din grădina mea. Atunci când cu emoţie culegeam primele roade, acel moment se transforma în sărbătoare! Şi acum îmi amintesc gustul primei caise coapte, din copăcelul plantat de mine în urmă cu câţiva ani. Am împărţit caisa cu copiii şi... ce gust! Niciodată nu l-am mai întâlnit de atunci la o caisă.
    Când am venit aici, în noua mea grădină, mă uitam descurajată la pământul plin de muşuroaie şi bine înţelenit de iarbă. Aroma cimbrişorului care adoră muşuroaiele era într-adevăr încântătoare, dar grădina pe mogâldeţele acelea părea imposibilă, cel puţin prin metode de permacultură. Aşa că în primul an mi-am zis că bine ar fi să îndrept pământul şi am arat cam tot ce se putea ara. Cu siguranţă nu am făcut bine pământului şi abia am reuşit să am o minimă recoltă. Iar costurile de prelucrare a pământului nu au fost mici, deci am greşit.
     Vara trecută am schimbat metoda. M-am împrietenit cu muşuroaiele, care au aparut cu încăpăţânare la loc şi printre ele am făcut straturi înălţate, iar în paie straturi de cartofi, fasole şi mazăre. Şi a fost bine. Nu extraordinar căci am scăpat grădina din vedere când a venit timpul lucrului la casă, dar bine. Şi iată ce a ieşit:

           Pentru straturile de fasole şi cartofi am tăiat mai întâi iarba cu cultivatorul Fokin, apoi am pus un strat de paie iar peste paie compost. În compost am pus seminţele.

          Pe cele de fasole le-am împins în cuiburile de compost iar cartofii i-am lăsat deasupra.



       A urmat apoi un alt strat de paie iar când plantele au răsărit şi odată cu ele şi iarba (puţină însă datorită stratului de paie de la bază) foarte uşor am tăiat avântul ierbii tot cu sapa Fokin. Este singura unealtă pe care am folosit-o la straturi; de sapă sau hârleţ nu a fost nevoie. 

                                                  Un companion tăcut în grădină.

      Răsaduri obţinute din seminţe germinate după o metodă foarte ingenioasă, învăţată de la cineva care participa la evenimentul  Piaţa seminţelor libere. O voi descrie curând căci merită încercată.



                              Momentul plantării lor în stratul pregătit pentru legume.


    Pentru a obţine stratul înălţat am împrejmuit cu scânduri, am pus ziare şi paie pe sol şi apoi un strat gros de compost. Ulterior am mulcit stratul.



                                                  Plăntuţele încep să se arate.



      

    Cartofilor le-a mers mult mai bine cultivaţi în paie. Dovada a fost numărul mic al gândacilor de colorado pe care i-am adunat cu mâna.


       Două straturi de cartofi lungi cam de cinci metri şi late de unu jumate, ne-au ajuns până toamna târziu.

     Din păcate nu am reuşit să fac poze frumoaselor flori ale soarelui, sau fasolei sau roşiilor. Nu am avut o recoltă bogată, dar atât cât a fost ne-a ajuns.
     Însă satisfacţia cea mai mare a fost că am putut mânca ceva din pământul meu fără să-l deranjez.
     A fost un experiment de permacultură reuşit pe care îl voi repeta şi îmbunătăţi şi anul acesta.

joi, 4 februarie 2016

Toaleta compost

      Datorită celor de la TEI am găsit mult mai uşor informaţii care m-au ajutat pe mai multe planuri cum ar fi: În construirea căsuţei, în experimentele de permacultură, în construirea sobei-rachetă sau în producerea de compost. 
     Deci, inspirată fiind de cartea lui Joseph Jenkins, Umraniţa-Un ghid de treabă... mare!, am rezolvat şi problema toaletei, problemă care mă frământa de multă vreme, căci nu era prea plăcut să ne marcăm teritoriul aşa... la întâmplare. Nu dădea bine deloc în plimbările noastre după ciuperci. Plus, pierdeam un ingredient important ce ar fi  îmbogăţit în mod corect solul grădinii noastre.
        În urmă cu câţiva ani, când am văzut pentru prima oară nişte filmuleţe despre toaleta compost, nu am fost chiar convinsă că este soluţia cea mai bună. Manevrarea acestei materii în alt mod decât eram obişnuită dădea un pic de repulsie. Dar, din mai multe poveşti am aflat că practica asta era una obişnuită şi la ţăranii noştri. Şi ei golesc din când în când latrinele şi amestecă conţinutul ori cu bălegarul animalelor ori îl toarnă direct la rădăcinile copacilor sau a viţei de vie, în gropi pe care apoi le astupă. După ce am citit şi eu cartea de mai sus, am înţeles că a transforma materia fecală în compost este cel mai corect şi responsabil mod de a ne gestiona rezidurile. Toaleta compost este foarte practică şi uşor de folosit, fiind mobilă şi apoi foarte uşor de curăţat şi lipsită de miros sau muşte, aşa cum se întâmplă la latrinele tradiţionale.
           După planul din carte am făcut şi eu structura lăzii de compost. Nu am reuşit să o termin, dar esenţialul este făcut.

            Aici arunc şi resturile de la bucătărie. Iar după fiecare aruncare pun un strat de paie peste tot.

           După un an o voi închide, iar după încă un an voi obţine mult aşteptatul compost!

      Ca recipient de colectare folosim o găleată de 15 l în care a fost var lavabil, şi un capac de toaletă deasupra. Iar lângă, un sac de rumeguş pe care îl avem din plin de la gaterul din sat. Şi aşa cum am mai spus, nu miroase deloc! Chiar dacă nu are un capac etanş deasupra (când auzeam acestă remarcă făcută de cei din filmele de care ziceam mai sus parcă nu-mi venea să cred. Dar este adevărat!).
      
    Când va fi camera de baie gata, recipientul va fi frumos încorporat într-un suport. Din lut sau din lemn.  
     Deci asta-i toaleta noastră! O rezolvare uşoară, responsabilă şi care ne va răsplăti cu compost, atât de necesar pentru recoltele de bază, precum legume sau fructe.

Sobă din cărămidă - în clopote

   Pentru camera cea nouă era nevoie şi de o sobă care să ne încălzească în iarna ce avea să vină. Cineva de pe forumul Sobarul  mi-a recomandat cândva site-ul rusesc air-hot , site pe care se găsesc foarte multe planuri pentru sobe din cărămidă, care se pare că sunt toate în sistemul numit în clopote, sobe ce se pare că au un randament mai bun faţă de cele cu fumuri. Iar acest tip de sobă mi-o doream la un moment dat. Cu bucurie am aflat că şi eu, fără să-mi dau seama (ulterior aflasem amănuntul acesta), chiar acest tip de sobă mi-am construit. Iată ce a ieşit:



                                            Miţi care prevesteşte gerul ce avea să vină

    Ca şi la soba rachetă singurul defect pe care îl are este acela că, fiind prea departe locul prin care se puteau scoate burlanele afară, are o cale orizontală de 5,5 m ceea ce o face să mai scoată fum în zilele în care vântul nu mişcă nici măcar o frunză. Dar  randamentul ei foarte mare compensează acest fapt. Cu două-trei braţe de lemne se încălzeşte foarte bine, de la prima până la ultima cărămidă. Pot găti la ea, mi-am improvizat şi un capac pentru a o folosi pe post de cuptoraş şi soba rămâne foarte caldă până a doua zi. Iar pereţii din lut pun umărul în a menţine căldura, făcând faţă cu brio pierderilor de căldură care nu sunt puţine, având în vedere că stăm într-o casă care mai are destul până la a fi considerată gata. Dar, până să ne apucăm din nou de lucru mai avem încă de zburdat prin zăpadă şi de băut muuuult ceai la gura sobei.