Tencuială din lut şi balegă

    Iată că am ajuns aici! La treaba aceea care implică manevrarea unor materii mai puţin plăcute, cum ar fi balega de cal. Deşi unii preferă să o înlocuiască cu rumeguş sau paie tocate foarte fin, cu siguranţă rezultatul final nu este acelaşi. Nu degeaba era folosită şi de bunicii noştri, nu degeaba o folosesc şi alte popoare la construirea caselor din materiale naturale. Are ea ceva în compoziţie care face ca amestecul pentru finisaj să iasă fin, şi foarte bine legat.

     Aşa că am pornit şi eu prin sat după această materie valoroasă. Am găsit-o la un vecin, posesor a două iepe foarte frumoase.

   Am adus cam trei găleţi pe care le-am amestecat cu o cantitate egală de argilă şi apă până s-a umezit bine tot amestecul, după care am acoperit cu o prelată, în ideea că este bine să stea o perioadă, măcar o zi, căci fermenţii formaţi contribuie la durabilitatea amestecului final, de aici probabil şi diferenţa între amestecul cu rumeguş şi cel cu balegă. În acest timp am mai adus balegă pe care din nou am amestecat-o cu o cantitate egală de pământ şi cu apă. 

    Două secrete ar fi la această etapă:

    1. Este bine să se folosească balega proaspătă, pentru că se desface uşor şi se scuteşte o muncă ulterioară. Şi cred că şi procesul de fermentare este deja terminat la cea uscată.

     2. Balega se amestecă cu argilă şi apă, nu doar cu apă, aşa cum am mai auzit. Dacă amestecaţi doar cu apă va face viermi, şi... nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să lucrezi cu un astfel de material. Argila însă, având proprietăţi antiseptice distruge organismele patologice din balegă, deci nu se mai pot dezvolta viermii şi implicit devine un material de lucru curat.

    După vreo două zile (cât de multe se poate, cu cât mai multe zile stă cu atât amestecul devine mai bun de lucrat, de aceea comod este că se poate face mult deodată, fără teama că se poate strica, cu condiţia însă să fie acoperit tot timpul) am adăugat o cantitate de nisip, egală cu cantitatea de balegă iniţială, simplă. Se completează cu apă până se abţine un amestec asemănător unei creme pentru prăjituri. Inspirată din cartea lui Into Evans - Casa la îndemână, am adăugat şi un amestec obţinut din fierberea unei căni de făină cu şase căni de apă. Eu am pus la toată compoziţia pe care o aveam, obţinută din şase găleţi de balegă. A fost mai puţin decât trebuia, ideal ar  fi fost o cană de compoziţie de făină fiartă la o găleată de 20 l de compoziţie finală de tencuială, şi ideal era să se amestece doar în cantitatea care se foloseşte într-o singură zi căci fermentând poate avea miros neplăcut. La mine, chiar dacă am folosit-o de-a lungul a mai multor zile nu s-a schimbat însă mirosul.

     Cantitatea pe care am folosit-o la o cameră a fost cam de opt găleţi de balegă, la opt găleţi de argilă şi opt de nisip şi am terminat cam în două săptămâni. Am făcut câteva greşeli în sensul că nu am cernut argila şi nici nisipul, dar şi nu a ieşit un amestec chiar fin, dar ca pentru prima dată eu am fost mulţumită de ceea ce a ieşit în final.  Din păcate mai târziu mi-am dat seama că la această etapă a finisajului nu am reuşit să fac poze, eram prea prinsă de activitate şi...murdară pe mâini :).  Şi apropo de miros, într-adevăr la sfârşitul zilei de lucru mâinile miroseau uşor a balegă, dar până dimineaţa se evapora. Iar în cameră mirosul a persistat până la uscare, apoi a devenit vag, iar după văruială a dispărut complet.

     Cam aşa arăta peretele deja tencuit, şi cu primul var pe el. Deşi tencuiala a avut multe crăpături fine, când am dat cu var în care am adăugat nisip şi cenuşă astfel devenind mai gros, crăpăturile s-au astupat.

       După al doilea var, încă au mai rămas ceva urme de lut, dar am lăsat aşa. Vroiam deja să ne aşezăm mai confortabil în noua noastră căsuţă. Pe viitor pereţii vor mai primi şi alte văruiri în funcţie de nevoi, deci nu m-am grăbit să-l încarc.

                                                               Ultimele pregătiri.

    

                                             Şi camera este gata de locuit! Ce bucurie!

   Asta a fost o altă experienţă pe care mi-o doream demult. E foarte relaxant să poţi face lucruri esenţiale fără bani. Fără bani şi de calitate maximă. Este autosustenabil, aşa cum îmi doresc eu să devin.

Podea din lut şi paie

    Vara ce a trecut a venit momentul ca (în sfârşit!) să încep finisajul primei camere ce avea să fie dormitorul nostru. Aveam emoţii pentru că era prima dată când puneam şi eu mâna (şi picioarele :) ) la frământatul lutului. Am tras cu ochiul la meşterii ce au ridicat zidurile şi am făcut ca ei. Trebuia să aleg un loc drept sau puţin adâncit şi fără să folosesc prelată, aşa că eu m-am pus lângă dealul de argilă la bazele căruia se formase o mică albie. Am tras cu sapa pământul acolo, l-am sfărâmat tot cu sapa şi am turnat apă peste el până a fost tot ud. Am lăsat cam o oră-două ca lutul să tragă bine apa, să ajungă şi la eventualii bolovani rămaşi. Între timp am acoperit cu o prealată căci soarele începea să se ridice deasupra lui. Beneficiam de umbră doar în primele ore ale dimineţii. După timpul ăsta am mai adus apă şi am umezit din nou iar apoi... momentul mult aşteptat: Au intrat picioarele în acţiune! Am dansat şi tot dansat, am spart cât mai bine bolovanii până s-a făcut o totul o pastă, un pic moale. Era nevoie să fie moale căci urmau paiele care absorb tot surplusul de apă. Şi... am continuat dansul. Sentimentul a fost de nedescris! Bucuria că lucram pentru mine, răcoarea lutului pe o zi călduroasă de vară iar gândul mă purta în trecut şi simţeam profunda legătură între mine şi bunicile mele care au făcut cândva acelaşi lucru. Şi cumva şi fetiţa mea Ana simţea cât de important este ca energia şi amprenta familiei să fie transmisă din generaţe în generaţie, căci mi-a declarat că ei i-ar plăcea ca această casă pe care o ridicăm acum, să dăinuiască până la următoarea mea întoarcere pe pământ (în vatra familiei mele). În acest context au atât de mult sens vorbele Anastasiei când vorbeşte despre cât de important este ca omul să aibă un loc cunoscut de el în care să se întoarcă şi nu la întâmplare, aşa cum se întâmplă cel mai adesea. Astfel se pierde în conştiinţa noastră cine suntem, care ne sunt rădăcinile şi care este rolul nostru pe pământ.

    Eeeh! Dar gata cu sentimentalismele şi să ne întoarcem la partea practică a... lutului.

    Deci aici este lutul gata de a fi folosit:

   În cameră, după un strat de pietriş cam de 10 cm, care în timp s-a bătut bine prin călcări repetate, a urmat un strat de fân pentru un plus de izolaţie şi peste el, lutul. Deşi se recomandă ca lutul să fie pus tot dintr-o dată pentru a nu forma crăpături ulterioare, eu nu am reuşit. Manevrarea lui fiind destul de obositoare, iar eu cu muşchii destul de nepregătiti, aşa că mi-a luat cam cinci zile să îl pun în toată camera.

  

    Peste câteva zile, cu ajutorul scândurilor am putut să continui finisarea pereţilor. S-a uscat aproape complet în vreo două luni. Dar pentru că venea deja toamna şi noi vroiam deja să ne mutăm, am amânat  finisajul definitiv al podelei pentru vara aceasta. Între timp podeaua s-a crăpat destul de mult semn că este foarte bine uscată, iar aceste crăpături nu deranjează, dimpotrivă vor face priză bună cu următorul strat. 

     A fost o experinenţă minunată pe care vara asta o voi trăi din nou. Abia aştept!

Viaţa ca o vacanţă!

  În sfârşit! S-a aşternut zăpada şi în sătucul nostru. Şi e atât de minunat totul în jur! Căci, deşi natura este măreaţă în orice formă a ei, strălucirea zăpezii îi amplifică frumuseţea şi măreţia. Dar cel mai frumos lucru este că eu şi copiii mei trăim în această splendoare a naturii în fiecare zi. Şi nu ne bucurăm de ea pentru un week-end sau pentru o săptămână de vacanţă, ci am ales să ne bucurăm de ea toată viaţa. Să ne trăim viaţa ca o lungă şi binefăcătoare vacanţă şi să o trăim chiar în mijlocul unui loc care ne îmbrăţişează efectiv. Curtea noastră largă care ţine căsuţa în centru, culmile care ne înconjoară...

                                                Emi, Ana şi Calu

                                                        Bucurie!

                                                                   Satul

   
                                                                    De aici răsare

                                                       şi aici apune soarele.

                                              "La copcă" în mini-lacul nostru îngheţat.

        Iar apa este atât de curată încât o folosim la toate nevoile, mai puţin pentru băut.

Omuleţul lui Emi

Omuleţul Anei

                                                                        Lacul-patinoar

Peisaj din dormitor 

Un apus ce anunţa venirea iernii

Tradiţionala Căpriţă (Emi) confecţionată de noi şi cu care am întâmpinat Anul Nou şi deasemenea venirea iernii.

   Deşi mai avem mult de lucru până când grădina noastră va deveni un loc care să ne aducă autosuficienţa, noi măcar am început. Trăind aici, pentru copii deja se conturează ideea că viaţa nu poate fi altfel, decât ca o vacanţă fără sfârşit şi cel mai bun sistem de viaţă va fi cel pe care şi-l crează singuri.

Puterea comunităţii

      După mine, pentru copiii noştri, cea mai concretă şi mai stabilă schimbare în sistemul lor de educaţie este formarea de comunităţi în mijlocul naturii în care apoi cu uşurinţă se naşte sistemul de educaţie dorit de noi.

       Eu, de aproape trei ani am venit într-un sat doar cu această mare dorinţă, de a creea pentru copiii mei o oază de frumuseţe şi fericire. Şi deşi lucrăm la grădină în fiecare sezon iar din toamna aceasta a fost posibilă mutarea noastră permanentă în modesta căsuţă din lut, realizarea aceasta însă nu este completă, nu pentru ceea ce îmi doresc pentru copii şi nu pentru ceea ce îşi doresc şi ei, căci planul cel mai mare era şi este în continuare acela ca împreună cu alţi părinţi să recreem atmosfera şi viaţa din satele de altă dată, cu cântece şi dansuri, cu sărbători vesele şi profund semnificative, cu meşteşuguri, cu îngijirea pământului, cu o bună socializare pentru tinerii ce sunt dornici să-şi găsească perechea şi prin asta să refacem un sistem care să îi integreze pe ei. Pentru că eu nu cred că vreun copil, devenit adult ar vrea să-şi părăsească prietenii, familia, locurile devenite dragi dacă pentru el s-ar găsi un loc care să-l integreze, care să-l ţină aproape de toate astea şi în acelaşi timp să poată să-şi trăiască şi pasiunile. Iar o comunitate, un sat de acest gen ne poate lua de pe inimă acea piatră a îndoielii că fără diplome nu se poate face nimic. Şi despre diplome aş mai spune ceva, foarte mult conteză şi aspiraţiile pe care le insuflăm noi copiilor, căci satele de odinioară şi autenticitatea vieţii oamenilor de acolo dispar pe zi ce trece tocmai datorită aspiraţiilor insuflate de ei copiilor lor şi din dorinţa ca ei, copiii, să aibă o viaţă mai uşoară i-au împins spre noi culmi. Cele pe care se află societatea modernă azi. Într-adevăr este mai uşor să iei laptele pentru copii de pe rafturile supermarket-urilor decât să îngrijeşti o vacă. Dar diferenţa este că la îngrijitul vacii poate participa toată familia, pe când treburile care doar aparent sunt mai uşoare îi scot pe oameni din sânul familiei, de lângă copii, îi îndepărtează de grădinile lor, nu mai au timp de ele şi implicit de educaţia copiilor, de creşterea hranei. Şi atunci ajung alţii să ne educe copiii, alţii ne cresc hrana. De aceea cred că dacă copiii noştri cresc cu conştiinţa că familia, grădina sunt pe primele planuri şi abia apoi se poate da atenţie pasiunilor, necesitatea de a mai pleca din locurile în care se vor forma aceste sate va dispărea. Pentru că ei vor rămâne nu ca să ne îngrijească pe noi, eventual bătrâni fiind, ci pentru că vor vrea să continue viaţa într-un sat care are ce să le ofere. Şi asta înseamnă echilibru, şi înseamnă că vetrele de familie îşi capătă din nou semnificaţia de altă dată: Locul în care să trăiacă bine, în iubire şi armonie generaţie după generaţie. Locul care nu se părăseşte, locul care nu se vinde.

        Viziunea asta a adus-o Anastasia, iar sutele de sate ruseşti care s-au format, inspirate fiind de această imagine a satelor de odinioară, dovedesc cât de corect este ca adevărata schimbare pentru copiii noştri este să o facem de acolo. De la a forma împreună aceste sate. Fiecare astfel de sat în primul rând caută să rezolve problema educaţiei. Şi înfiinţează şcoli sau sisteme proprii de educaţie. Dacă ei au înţeles acest lucru şi îl pot face, cred din toată inima că îl putem face şi noi. Dincolo de aspectul comercial pe care îl văd unii în aceste cărţi sau de aspectul propagandist, de ce să nu ne uităm la faptele lor şi să recunoaştem că într-adevăr această idee de a recreea satele străvechi este o idee bună care a reuşit să strângă atât de mulţi oameni laolaltă, dincolo de orientările lor spirituale, alimentare sau de altă natură. Pentru copii însă şi pentru generaţiile ce vor veni ei s-au unit. Noi suntem atât de aproape de ei ca datini, ca mod de viată. Mulţi dintre noi iubim la fel de mult natura şi tradiţiile încât ar fi păcat să nu considerăm exemplul lor, ca din partea unor fraţi buni. Să ne unim şi noi concret, în fapte. Copiii noştri au nevoie de asta. Alor mei le sclipesc ochii când le povestesc cum poate fi dacă vom fi mulţi, ce viaţă minunată pot avea ei şi copiii lor când locul în care suntem va deveni un sat considerabil. Ne uităm împreună la filmele ruseşti şi visăm la zilele când şi noi vom trăi acel entuziasm şi bucurie care este generat de puterea celor mulţi. Deşi omului nu i se modifică personalitatea în singurătate, noi suntem fiinţe sociale şi poate fi atât de frumos să fim împreună şi să creem pentru copiii noştri.

    Filmele acestea le-am mai postat, dar vreau să vă reîmprospătez memoria. Ele sunt despre posibilitatea pe care o avem şi noi de a reface sistemul educaţional al copiilor noştri. Motivul acesta i-a determinat pe ei să se adune, motivul acesta m-a determinat şi pe mine să vin aici. Mă întreb câţi dintre voi, cei care sunteţi preocupaţi de educaţia copiilor voştri a-ţi putea lua în vedere şi această soluţie pentru o educaţie mai bună?